Cu o istorie de aproape 1 000 de ani, Cetatea Oradea, emblema orașului, este una dintre puținele cetăți bastion din România, utilizate și în prezent ca nucleu al evenimentelor culturale.
Prima atestare documentară a unei construcții ridicate aici datează de la sfârșitul secolului al XI-lea, și face referire la o biserică cu hramul Sfintei Fecioare Maria, ridicată de Regele Ladislau al Ungariei, pe o insulă situată între brațele Crișului Repede și Peța, o zonă mlăștinoasă și împădurită, în care acesta obișnuia să vină la vânătoare, în jurul căreia a apărut apoi o fortificaţie, prima formă a cetăţii oraşului.
În 1192, Ladislau a fost sanctificat de Papa Celestin al III-lea, sub numele de Sfântul Ladislau Taumaturgul, fapt care a transformat Oradea într-un loc de pelerinaj.
Tot aici însă se ţineau şi judecăţi. Un astfel de proces atestat în anul 1216, face referire la oameni ai cetăţii care s-au acuzat reciproc că şi-au furat “libertinii”, adică muncitorii.
De-a lungul timpului cetatea a jucat un rol important atât pe plan politic, militar, administrativ, comercial, cât şi cultural și religios.
De-a lungul timpului, cetatea a fost cucerită doar de trei ori. Șanțul care înconjoară cetatea amintește de rolul important de apărare cu care a fost înzestrată această construcție, ce s-a dovedit de-a lungul secolelor greu de cucerit. Având o adâncime de 4 m și lățime de 50 de metri, era umplut cu apă termală din Pârâul Peța, dar și cu apă rece din Crișul Repede, care astfel a împiedicat înghețarea apei și cucerirea cetății pe timp de iarnă.
Un alt important edificiu din cetate este observatorul astronomic, care cu secole în urmă fixa meridianul zero a hărţilor la Oradea, acesta trecea prin incinta cetăţii, fiind localizat aici de fizicianul austriac Georg von Peuerbach, la îndemnul marelui umanist, episcopul orădean Ioan Viteaz de Zredna.
Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că la Oradea sunt înmormântaţi nu mai puțin de șapte capete încoronate: Ladislau I al Ungariei (a murit pe 25 iulie 1095 în cetatea Zvolen, fiind adus la Oradea ulterior, cândva după anul 1134), Andrei al II-lea al Ungariei (1235, dus ulterior la Agria), Ştefan al II-lea al Ungariei, Ladislau al IV-lea Cumanul (1290), regina Beatrix, soţia lui Carol Robert de Anjou (1319), regina Maria de Anjou, soţia lui Sigismund de Luxemburg (1396), regele-împărat Sigismund de Luxemburg (1437, singurul împărat romano-german înmormântat în afara Germaniei).
Din punct de vedere arhitectonic, Cetatea Oradea a cunoscut trei mari etape de dezvoltare. Etapa romanică, una gotică şi, în final, etapa renascentisto-barocă, cea care îşi pune amprenta asupra monumentului vizibil şi astăzi. Cetatea Oradea, în urma refacerii şi extinderii din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, capătă fizionomia tipică a unei fortificaţii de tip bastionar italian, cu bastioane de tip pană, fiind de altfel singura de acest tip din estul europei. Ca arhitectură cetatea din Oradea cuprindea 12 corpuri și 5 bastioane, fiecare bastion purtând un nume diferit: Bastionul Aurit, Bastionul Bethlen, Bastionul Ciunt, Bastionul Crăișorul, Bastionul Roșu.
Există mai multe legende legate de Cetatea Oradea. Una dintre ele spune că într-o seară înstelată a anului 1092, pe când Regele Ladislau I al Ungariei se afla la vânătoare prin Țara Crișurilor, a ajuns într-o poiană largă, străjuită pe ambele părți de apele Crișului Repede, nu departe de Peța-Hewjo, pârâul ce nu îngheață niciodată. Fiind foarte obosit după goana cerbilor, a adormit repede, iar în vis i s-au arătat doi îngeri, care i-au cerut să înalțe de îndată, acolo, o mănăstire zidită, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. Locul acesta l-a numit Várad, iar în jurul mănăstirii s-a construit o cetate care avea să ajungă vestit centru de pelerinaj, ce a stat multe secole în apărarea creștinătății. Așa a început istoria orașului Varadinum, Oradea de astăzi.
O altă legendă povestește că în 1540, după căderea Budei sub turci, aceștia au forțat cucerirea cetății Oradea, considerată poarta de vest spre Transilvania. Cetatea era de necucerit, fiind apărată ca o vrajă de apele veșnic calde ale Peței. Steaua protectoare a cetății a strălucit până în anul 1660, când Ali, pașa de Timișoara, și-a jurat să cucerească cu orice preț mica fortăreață. A venit cu o oaste de 45.000 de turci, împânzind dealurile din jurul cetății. Timp de 46 de zile de lupte au pus la grea încercare zidurile cetății și pe cei 850 de apărători ai acestora. Sute de săteni au căzut atunci prizonieri în mâinile otomanilor, cu toate acestea cetatea rezista. Părea că deznădejdea îi cuprindea pe turci, căci nu reușeau în niciun fel să afle secretul vrăjii care proteja zidurile cetății, până în ziua în care soția morarului, care știa secretul, a aflat că fiii ei au fost prinși de turci. Răpusă de durere, a hotărât să facă orice ca să-i salveze, așa a ajuns să trădeze cetatea, spunându-le turcilor pe unde să sape pentru a deschide zăgazurile de evacuare a apei care umplea marele șanț din jurul zidurilor de apărare. Astfel, la 27 august 1660, cetatea a capitulat, marcând era dominației turcești.
Astăzi, Cetatea Oradea, plină de istorie, își așteaptă vizitatorii, fiind redeschisă în anul 2015, după un lung proces de restaurare, găzduind muzee, un complex cultural, galerii de artă, atelierele meșteșugărești, restaurante, demonstrații medievale, precum și cele mai importante evenimentele locale.