Zona Moldovei este plină de tradiţii şi superstiţii în preajma sărbătorilor pascale. Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paştelui începe odată cu postul ce o precede, Marele Post. Această denumire face referire atât la o serie de restricţii pe care credincioşii trebuie să le respecte, dar mai ales la durata sa îndelungată ce numără şapte săptămâni. Acesta este un moment de purificare sufletească ce nu poate să aibă loc fără curăţirea concomitentă a corpului fizic. Credincioşii trebuie să se abţină de la consumarea unor alimente precum carnea, laptele, brânza sau ouăle, precum şi de la anumite pofte trupeşti. Pe vremuri, această perioadă de post coincidea cu intensificare activităţilor casnice din domeniul industriei textile: se torcea, se ţesea şi se cosea de zor. La mijlocul postului, în ziua de Miezul Paresimilor, femeile trebuiau să calculeze cantitatea de cânepă toarsă până în acel moment, să estimeze şi să planifice restul din aceasta, astfel încât să încheie întreata activitate cu bine până în Joia Mare. Tot în această zi, ce cade mereu într-o miercuri, gospodinele numărau ouăle strânse ce urmau a fi vopsite în vederea sărbătorii pascale. Cu toate că, în zilele noastre, aceste obiceiuri par a fi devenit perimate şi puţine sunt acele gospodării ce le mai păstrează intacte şi le perpetuează, frumuseţea lor, modul în care reuşeau să aducă echilibru şi stabilitate vieţii oamenilor din acele timpuri ar trebui păstrate incontestabil ca un reper în propria viaţă actuală. Ultima săptămână a postului este denumită Săptămâna Mare. Acest interval de timp reprezintă trecerea către sărbătoarea Învierii Domnului. În fiecare zi din această săptămână, se ţin slujbe speciale la biserică, intitulate Denii, iar preoţii îndeamnă credincioşii mai mult decât în oricare alte clipe la iertare şi la împăcarea noastră cu toţi cei care considerăm că ne-au greşit într-un fel sau altul. Tot în aceste zile, mai precis de luni până miercuri, trebuie terminată curăţenia casei: se scoate totul la aerisit, sa spală, se calcă, se mătură şi se dă cu aspiratorul, se fac reparaţiile necesare în locuinţă. Miercuri este ultima zi în care bărbaţii se pot ocupa de muncile la câmp sau de orice activităţi bărbăteşti pe care le întreprind în activitatea lor de zi cu zi. După acest zi, urmează ca aceştia să îşi ajute femeile la treburile gospodăreşti pentru pregătirea Paştelui. După un post de şapte săptămâni, gospodinele încep încă din Joia Mare din Săptâmâna Patimilor să pregătească cele mai bune bucate de Paşte. Țăranii încetează munca la câmp şi se retarg spre case pentru a face curăţenia de Paşte. În Moldova, este o tradiţie păstrată încă din bătrâni, ca în joia seacă să se vopsească ouăle pentru că se spune că se păstrează mai bine. Tot în această zi se coc cozonacii şi pasca. Următoarea zi, în vinerea mare, gospodinele ţin post negru, nu se coace pentru că este considerat un păcat. Seara, după ce aproapae totul este gata, copii mari şi mici, femei şi bărbaţi, se îmbracă de sărbătoare, iau câteva flori din grădină şi pornesc spre biserică. Acolo se trece pe sub Sfânta Masă de 3 ori, apoi se cântă Prohodul. După Prohod, preotul împreună cu tot alaiul de enoriaşi ies afară să înconjoare biserica în frunte fiind un barbat mai voinic din sat care poartă în spate crucea pe care este întruchiapat Iisus Hristos. La Înviere este bine să te îmbraci cu o haină nouă, îmbrăcămintea nouă, la fel ca şi apa, are un rol purificator.
Tradiţii, obiceiuri şi superstiţii din noaptea Învierii
Se spune că nu trebuie să dormim cu niciun chip în toată răstimpul dinspre Sâmbăta Mare spre duminică, dimineaţă, odată cu terminarea slujbei de la biserică. În această noapte, tradiţia religiosă mărturiseşte că se deschid cerurile, iar Dumnezeu poate vedea doar în sufletul celor treji, a căror cele mai arzătoare dorinţe va căuta să le îndeplinească neîndoielnic. În drum spre slujba de Înviere, trebuie să avem grijă să nu ne împiedicăm ca să nu aveam un an dificil, plin de încercări şi de necazuri. Deopotrivă, hainele ce le purtăm trebuie să fie preferabil noi şi albe, iar la sate, încă se mai respectă în unele zone tradiţia ca femeia să aibă pe ea obligatoriu o cămaşă nouă şi bărbatul măcar o pălărie asemenea, ca un simbol al purificării şi al renaşterii.
Odată ajunşi la biserică, asistăm la slujba cea mai importantă a creştinătăţii. La miezul nopţii, preoţii cântă troparul pascal „Hristos a înviat”, credincioşii răspund într-un glas „Adevărat a înviat”, se face ocolul bisericii şi se răspândeşte către toţi cei prezenţi lumina sfântă adusă de la Ierusalim.
Lumânarea ce a primit lumina sfântă trebuie să pătrundă aprinsă în casele noastre ca să o binecuvinteze, iar după ce facem semnul crucii, o stingem de pragul de sus al uşii de la intrare. Este important să nu o lăsăm să ardă până la capăt şi să o punem la păstrare într-un loc de cinste în casele noastre. Tradiţia religiosă ne îndeamnă să o reaprindem în orice moment din timpul anului în care ne rugăm pentru rezolvarea unor probleme grave sau pentru orice alte nevoi speciale.
După luarea luminii, mult înainte aşadar de momentul în care măcar o parte dintre noi se îndreaptă spre casă, aceia care avem rude ce au părăsit această lume plecăm către cimitirul în care care se află trupul lor neînsufleţit. Se spune că, în noaptea Învierii, mormintele se deschid, iar sufletele morţilor se duc înapoi la casele în care au locuit, unde vor sta până în ziua dinainte de Rusalii. La morminte, familiile trebuie să împartă către săraci şi către copii din alimentele sfinţite întru pomenirea veşnică a sufletelor. În dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi; copii trebuie să-şi clătească fața cu apă şi să-şi atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogăţii.
Ouăle vopsite
Tradiţia ouălelor vopsite îşi are originea în episodul biblic în care Maica Domnului a aşezat la piciorele fiului răstignit un coş cu ouă, iar acestea s-au colorat în roşu de la sângele care picura din rănile acestuia. Deşi la începuturi, creştinii români vopseau doar în roşu ouăle, în zilele noastre, nu este o greşeală să le vopsim în diferite alte culori precum galben, verde sau albastru. Ciocnitul ouălelor este un un prilej de veselie şi de distracţie pentru cei care iau masa împreună, dar importanţa sa nu trebuie trecută cu vederea: se spune că ne vom întâlni în lumea cealaltă cu cei care ciocnim oul de Paşte. Tradiţia aminteşte şi de câteva reguli după care se desfăşoară acest moment printre care şi cea care ne sfătuieşte să ciocnim doar cap cu cap al oului în prima zi de Paşte, cap cu dos în a doua zi şi dos cu dos în ultima zi. Cei mai vârstnici de la masă sunt primii care ciocnesc, urmaţi de soţi între ei, după care copiii cu părinţii şi, în cele din urmă, aceştia cu toţi ceilalţi prezenţi. De asemenea, ciocnitul poate fi „pe luate”, „pe schimbate”, „pe văzute”, „pe nevăzute”.
Tradiţii pascale reînviate în Munţii Vrancei: Vălăritul şi Surăţia
Vălăritul
Unul dintre aceste obiceiuri este Vălăritul, care se practica în a doua zi de Paşte, protagoniştii fiind flăcăii numai buni de însurătoare. Aceştia se adunau la casa celui mai vrednic dintre ei, ce purta numele de vătaf şi fusese ales în urma unei încercări la care era supus, şi apoi porneau spre biserică unde preotul le rostea o rugăciune, îi binecuvanta şi “le dă zlobozenie pentru a umbla cu vălăritul, povăţuindu-i în acelaşi timp, de a fi liniştiţi, cuviincioşi şi respectuoşi cu cei în varstă”, după cum arată localnicul Simion Harnea în cartea “Datinile şi obiceiurile noastre de la Sărbătorile Paştelor”, 1931. Potrivit aceleeaşi surse, în unele zone, ca Negrileşti, Tulnici, Năruja, preotul încredinţa vătafului o năframă albă, care era pusă într-o prăjină şi purtată apoi de vălari din casă în casă. Nu lipseau muzicanţii, care îi însoţeau pe vălari, dar nici strigăturile: “Au plecat vălari în sat,/ La fete de măritat/ Şi la horă să le joace,/ C-aşa la vălari le place/…”, potrivit lui Titel-Toader Chirilă, fost director al Căminului Cultural Năruja. Tinerii intrau în casă, spuneau “Hristos a înviat”, apoi îi ridicau în braţe pe cei mai tineri ai casei, urandu-le sănătate şi noroc, în timp ce gazdelor în varstă le sărutau mana. Tinerii vălari primeau ouă roşii, cozoc, pască şi vin, pe care le cărau într-o desagă, aşa-numitul “cloşcar”, tănar adolescent ce ieşea pentru prima dată la horă. Vălăritul avea o însemnătate deosebită pentru flăcăii de însurătoare şi fetele de măritat. Acestea se ascundeau la auzul bătăilor tobei, porţile gospodăriei fiindu-le deschise vălarilor de către părinţii fetelor. Vălarii căutau fetele prin toată gospodăria, iar după ce le prindeau “le ridicau la grindă”. Fetele erau jucate, apoi vălarii plecau la casa următoare. După ce terminau de colindat vălarii se strangeau la casa unuia, unde măncau şi beau din ceea ce au strans, apoi plecau la horă unde se întalneau cu fetele.
Surăţia
Un alt obicei al acestei perioade a sărbătorilor pascale este surăţia. Tinerele fete se adunau la casa uneia dintre ele şi se prindeau surate. Aduceau cu ele ouă roşii, pască şi cate o “pupăză” (painică lucrată într-o anumită formă), iar după ce făceau schimb de ouă încondeiate, colăcei şi ştergare brodate, fetele se prindeau “surate până la moarte”, promiţandu-şi să nu se duşmănească şi să nu-şi fure, una alteia, iubitul. La masă era invitat un singur bărbat ales de comun acord, pentru a pecetlui jurământul. În trecutul îndepărtat fetele se adunau la casa unei bătrane care le oferea tinerelor şi cateva sfaturi. La urmă fetele tăiau pupezele şi le mâncau bând vin şi ciocnind ouă roşii. Prin surăţie se crea şi se consolida legătura între fete aparţinând aceluiaşi grup de vârstă, obicei cu origini pierdute în negura timpului.
Aceste obiceiuri nu se mai practică decat la Năruja, în restul localităţilor Vrancei făcandu-se uitate sua fiind reînviate pentru ocazii speciale.