Așezarea de la Grădiștea de Munte, situată pe pantele muntelui Muncel, rămâne cea mai mare așezare datată în perioada de sfârșit a epocii fierului de pe teritoriul actual al României. Cele mai recente studii interdisciplinare au relevat dimensiunile reale ale sitului care se întinde pe o distanță de aproximativ 5,5 km și o suprafață de aproximativ 400 ha. Pentru ca relieful montan să devină adecvat locuirii, a fost necesar un efort colectiv. La Grădiștea de Munte, dacii au amenajat peste 260 de terase, cele mai multe expuse pe partea sud-estică a dealului, mai însorită, din cauza climatului aspru, rece și umed, unde zăpada poate persista câteva luni.
Primele informații despre existența unui oraș ascuns în munți, nu departe de Orăștie, datează din secolul XVI-lea. Știrile s-au înmulțit la începutul secolului al XIX-lea, atunci când administrația austriacă și-a trimis reprezentanții pentru a cerceta fenomenul apariției unor tezaure realizate din metale prețioase în zonă. Reprezentanții coroanei imperiale au consemnat în rapoartele lor oficiale existența unei fortificații și a mai multor construcții realizate din piatră, alături de numeroase piese descoperite. Pe parcursul secolului al XIX-lea și la începutul celui următor, așezarea de la Grădiștea de Munte s-a aflat în atenția cărturarilor și colecționarilor de antichități.
Primele cercetări arheologice sistematice au fost realizate în primii ani după terminarea Primului Război Mondial, dar doar din anii 1950 se poate vorbi de un amplu proiect de cercetare a sitului de la Grădiștea de Munte. De atunci și până acum, pe cale arheologică, au fost documentate elemente de fortificare, edificii de cult, ateliere metalurgice, instalații de captare și distribuție a apei, construcții civile și anexe ale lor, perfect adaptate peisajului montan.
Din punct de vedere istoric, descoperirile din această zonă au fost interpretate prin lentila informațiilor oferite de sursele scrise antice, grecești și romane, privind existența Regatului dacic și conflictele sale cu Imperiul roman. Astfel, așezarea de la Grădiștea de Munte a fost identificată cu Sarmizegetusa (Basileion în greacă, sau Regia în transcrierea latină), centrul de putere al regatului lui Decebal și/sau Kogaionon, „muntele sfânt al dacilor”, menționat de Strabon.
Din punct de vedere arheologic, Grădiștea de Munte – Sarmizegetusa Regia a fost organizată în trei părți: 1. Cetatea; 2. „Zona Sacră”; 3. Așezarea civilă.
- O fortificație din blocuri de calcar a fost construită în punctul cel mai înalt (aproximativ 1000 m.) pentru a apăra o suprafață de 1 ha și a domina peisajul înconjurător;
- „Zona sacră” (sau centrul ceremonial) a fost amplasat aproape de cetatea de piatră și este format din mai multe temple circulare (2) și dreptunghiulare (5), inclusiv un altar realizat din andezit. Toate aceste edificii de cult (unele dintre acestea cu mai multe faze de construcție) au fost ridicate pe două terase mari, cu o suprafață de peste 2,5 ha și au fost susținute de ziduri masive din piatră;
- Cartografierea sitului a arătat faptul că așezarea civilă s-a dezvoltat pe terasele de dimensiuni variabile ale dealului. În această zonă, cercetările arheologice au dus la descoperirea numeroaselor locuințe – într-una dintre ele s-a găsit celebrul vas ceramic cu ștampila DECEBALVS PER SCORILLO – dar și anexe, ateliere, sau sisteme complexe de captare și distribuire a apei.
Așezarea de la Grădiștea de Munte – Sarmizegetusa Regia a atins apogeul în a doua jumătate a secolului I d. Hr. până la confruntările cu armatele romane conduse de către împăratul Traian. După cele două conflicte militare din anii 101-102 și 105-106, romanii au cantonat temporar o garnizoană formată din detașamente ale Legiunilor a IV-a Flavia Felix, a II-a Adiutrix și a VI-a Feratta.
