Pentru românii din întreaga țară, dar și pentru celelalte grupuri etnice, Paștele reprezintă cea mai mare sărbătoare creștină. Tradițiile și obiceiurile practicate cu prilejul acesteia diferă de la o zonă a țării la alta și deși multe dintre ele s-au pierdut de-a lungul timpului, altele se mai păstrează și astăzi în anumite comunități rurale.
Pentru fiecare zi din Săptămâna Mare sau a Patimilor, cum i se mai spune, există anumite tradiții comune pentru credincioșii din întreaga țară. Acestea țin de pregătirea hainelor de sărbătoare (duminica), pregătirea ogorului de către bărbați și curățenia spațiului de locuit (luni), finalizarea torsului cânepei pentru ca fetele să nu fie pedepsite de „Joimărița” (miercuri), pomenirea morților și vopsitul ouălor de Paști (joi), prepararea pascăi (singurul lucru permis a se face în Vinerea Mare) și prepararea bucatelor pentru Paște (sâmbăta).
Zona Dobrogei, cunoscută pentru mozaicul său etnic, adăpostește obiceiuri specifice Sărbătorilor de Paște încă păstrate în comunitățile de lipoveni, armeni, greci, bulgari sau aromâni. Cele mai cunoscute și des întâlnite dintre aceste obiceiuri sunt, în ordinea desfășurării lor, „Olaria”, „Cucii”, „Baterea alviței”, „Lăzărelul”, „Caloianul” și „Paparuda”, întâlnite cu precădere în satele din nordul Dobrogei.
Înaintea Postului mare se practică „Olaria”, ce constă în aprinderea pe dealuri a unor focuri făcute din resturi vegetale, din furajele consumate de animale în timpul iernii, adică ale anului care şi-a încheiat ciclul. Prin ardere, totul se purifică, pentru a face loc noii vegetaţii. Gestul rostogolirii pe dealuri a roţilor de căruţă învelite în paie avea acelaşi sens al purificării a tot ce a fost rău pentru colectivitate şi, totodată, simboliza cursul Soarelui pe cer. Aceste practici trimit spre cultul vegetaţiei, dar şi al soarelui, fără de care nimic nu poate regenera, nu poate exista. Astăzi, obiceiul se mai practică la Visterna, Niculiţel şi Izvoarele.
„Baterea alviței” este o practică magică de aflare a norocului şi a ursitei la Lăsatul Secului de Paşti, sărbătoare care a asimilat un scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic. Tinerii, copii adunaţi în cerc, încercau sa prindă cu gura, fără ajutorul mâinii, alviţa prinsă cu o sfoară de cuiul bătut în grinda centrală a podinei. Cei care reuşeau, muşcau din ea, îşi puneau o dorinţă, crezându-se că vor fi însoţiţi de noroc şi împliniri, iar tinerii se vor căsători.
„Cucii” reprezintă un ceremonial de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte. Obiceiul este o paradă a măştilor de cuci şi cucoaice, urmat de o bătaie şi de horă. În vechime este atestat un obicei mai amplu, în trei părţi. Prima se desfăşura în dimineaţa zilei de Lasata Secului, când cucoaicele (flăcăi travestiţi în femei), cutreierau satele simulând bătaia cu chiuliciul (un bici în vârful căruia atârna o opincă ruptă). A doua parte a obiceiului o constituia o piesă care o avea în centru pe „bunica cucilor”, în jurul căreia se adunau, în mijlocul satului, miri şi mirese, ciobani şi ciobăniţe, vânători şi vraci, constituind o paradă zgomotoasă. După ce trăgeau trei brazde simbolice, în formă de cerc, unul dintre ei (de obicei mirele) era udat cu vin. Seara se desfăşura ultima parte a carnavalului, când măştile erau rupte de pe cap, se trânteau la pământ, se călcau în picioare şi se striga: „Să piară cu tine/Tot ce-i rău în mine/Şi să fie luminat/Cum am fost înturnat”. Sfârşitul era, fireşte, hora.
Sâmbăta dinaintea duminicii Floriilor are o semnificaţie aparte în calendarul popular, dar şi în cel religios, purtând denumirea de Sâmbăta lui Lazăr. Obiceiurile care se practică în această zi se referă la o datină veche de sute de ani, aceea a „Lăzărelului”. Lazăr sau Lăzărica este un zeu al vegetației care moare și renaște în fiecare an, primavara, simbolizând regenerarea naturii. La ceremonial participă copiii, responsabili cu dansul ritualic și copile, care formează grupul de colindatori. Fetele merg împodobite cu coroniţe din salcie, cântă şi primesc ouă, pe care apoi le roşesc. Ele povestesc moartea nefericită a unui tânăr pe nume Lazăr plecat în pădure după hrană pentru animale. Mama și fecioarele din sat îl plâng, iar din mormântul lui Lazăr se dezvoltă un copac cu ramuri bogate. Se spune că cine nu ține obiceiul și nu serbează Ziua lui Lazăr, nu are un an de bun augur și se mai umple și de pistrui! În prezent obiceiul este practicat în localitatea cu populație preponderent grecească, Izvoarele din Nordul Dobrogei.
Tot axate pe comuniunea omului cu natura sunt și cele două obiceiuri ce se desfășoară în a treia zi de Paști și anume „Caloianul” și „Paparuda”. “Caloianul” constă în fabricarea unei păpuși de lut, decorată cu coji de ouă vopsite, ce era ingropată în câmp, ca apoi după o perioadă de timp (9-40 de zile) să fie deshumată, ruptă în bucăți și împrăștiată pe câmp, simbolizând fertilitatea, belșugul culturilor și regenerarea vegetației. Numele îi vine din slavul „kaljenŭ” = de lut, datorită materiei prime din care este confecționat. Obiceiul este încă practicat în satele de Slavi din Județul Tulcea.
„Paparuda” este un obicei care încă se practică în localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Jijila, Văcăreni, dar şi în mare parte din sudul României și are drept rol invocaţia către ploaie. Grupuri de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori sau cu ramuri verzi, intră din gospodărie în gospodărie și invocă ploaia prin dans, prin bătăi din palme, prin plesnetul degetelor, prin răpăitul tobelor improvizate din tigăi, dar mai ales prin ritmul și conținutul textului magic: „Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu găleata-leata / peste toată ceata; / cu ciubărul–bărul / peste tot poporul. / Dă-ne Doamne, cheile / să descuiem cerurile / să pornească ploile, / să curgă șiroaiele / să umple pâraiele. / Hai, ploiță, hai! / udă pământurile / să crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiță, hai!”.
Indiferent de tradițiile și obiceiurile practicate, important este să sărbătorim alături de cei dragi, să ne bucurăm de prezența lor și să punem mai puțin accent pe bunurile materiale și mai mult pe cele spirituale deoarece Paștele este cea mai mărită şi solemnă dintre sărbătorile anului, care aduce omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos.