Vulcanii Noroioși se situează în partea centrală a Subcarpaților de Curbură pe teritoriul comunelor Berca și Scorțoasa, fiind grupați în patru areale: ”Fierbătorile” de la Berca care prezintă cratere cu noroi lichid de formă aproape circulară, Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mari care se întinde pe o suprafață de 22 ha și care degajă noroi lichid cu urme de petrol, Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mici care se întinde pe o suprafață de 16,5 ha care are două cratere de mari dimensiuni și Vulcanii Noroioși de la Pâclele Beciu cu o suprafață foarte mică de numai 20 x 40 m, dar care o activitate a vulcanilor mult mai intensă decât în celelalte locații. Vulcanii Noroioși De la Pâclele Mari și Pâclele Mici au fost decoperite de către francezul H. Cognand în 1867 în urma unor prospecțiuni petroliere; datorită unicității acestora, în anul 1924 această zonă a fost declarată rezervație naturală de interes geologic, faunistic și floristic național.
Pe glob se cunosc aproximativ 1.100 vulcani noroioși, însă foarte puțini sunt pe uscat, majoritatea fiint situați sub mări. În Europa se regăsesc căteva zeci de locuri unde se manifestă acest tip de vulcani, locuri situate în România, Rusia, Republica Moldova, Ucraina sau Italia. Formarea vulcanilor se datorează emanației gazelor situate la mare adâncime (aproximativ 3.000m), care, în ascensiunea acestora către suprafață, antrenază apa din pânzele freatice întâlnite, pe care o amestecă cu argile și eventuale urme de petrol. Noroiul astfel format, negru și rece, generează în permanent erupții și care după solidificare formează conuri și cratere de mici dimensiuni (conul cel mai mare are aproximativ 8 metrii). Peisajul este întregit de „șănțulețe și viroage adânci, plăci poligonale de noroi uscat și florescențe de sare. Datorită erupțiilor care au loc fără întrerupere, peisajul este într-o continuă schimbare. Există restricții de vizitare a vulcanilor în zilele ploioase datorită stratului de noroi solidificat existent pe întreaga suprafață și care se poate fluidiza din cauza umezelii.
Există o legendă locală cu privire la formarea acestor vulcani care menționează că voinicul Arbănaș, care locuia în zonă, s-a dus să lupte cu un balaur care făcea prăpăd în ținut. Grav rănit în timpul luptei și înspăimântat de vitejia voinicului, balaurul s-a retras în ascunzătoarea pe care o avea la Berca și unde a rămas pentru vecie. Legenda spune că pământul uscat şi crăpat ar fi pielea Balaurului, iar prin ochiurile care fierb necontenit ar ieși la suprafață sângele fiarei.